tu ce ai nevoie?

am ajuns o frustrata, dupa 20 de ani de neimpliniri, neajunsuri si nemultumiri. am ajuns sa mi reprosez mie tot ceea ce mi as fi dorit candva desi, majoritatea lucrurilor nu au tinut vreodata de vointa mea de a lupta sau de puterea de a ma opune unor mori de vant stricate. degeaba mi pun in fiecare zi un costum de don quijote si ma prefac a fi breaza, ca la sfarsitul serii, dragii mei, sunt acelasi personaj tragic care si plange nervii intr o perna de burete importata din marile state. doar avem un statut. nu se mai poate sa radem in coltul blocului la o samantza, pentru ca avem un statut. nu se mai poate sa umblam cu x si cu y... pentru ca avem un statut. dar ne e dor de asta. si ne frustram. iar daca nu avem un "statut" e umilitor cand ii privim pe restul in ochi si tanjim cu disperare dupa viata lor buna. asa ca ne frustram. suntem toti niste frustrati, mai mult sau mai putin. altii cu aspiratii de viitor stralucit, cand unii nu vad decat umbra in jurul lor. si asa am ajuns si eu frustrata. dar nu stiu unde ma incadrez, pentru ca mie, cel putin, nu mi mai convine nici cu statut, nici fara. prefer sa mi rod unghiile si sa fumez tigara de la tigara pentru ca vreau aia, si aia, si alalta, si ma doare n bila pixului ca x are aia, si aia, si alalta. tot ce pot sa sper este ca o sa fie si randul meu sa am parte de tot ce mi doresc. si cand spun asta, rog cititorii, daca mai e vreunul, sa nu se duca cu gandul doar la lucrurile materiale.                                                           si un rasarit impartit pe din doua cu cineva care ar merita si tot mi ar fi mai bine ca acum. iar in final, decid, ca printre toate neajunsurile am adunat incet incet prea multa singuratate. parca as vrea si eu un sancho al meu, care sa mi stea alaturi, oricat de nebuna as fi.

dinner time

<< -Si atunci i am spus: "Mai baiatule, noi doi nu putem fi prieteni, pentru ca de doua luni de zile eu imi doresc ca tu sa mori, sa te tarasti ca un vierme, sa suferi!"...

-M., cum ai putut? Ai zis ca l iubeai.

-Inca il iubesc.>>

nu am inteles mult timp despre ce dracu' imi vorbea M. atunci. am crezut ca e nebuna. nu intelegeam cum sa iubesti pe cineva si, uitandu te in ochii lui, sa ii spui ca il doresti pe un platou de argint, impaiat si cu un mar in gura. eventual servit la rece, alaturi de un chateau lafitte si o portie sanatoasa de creme brulee. asta ca sa ti taie greata. cel putin eu asta imi doresc acum...

dar nu prea stiu sa gatesc. imi caut un bucatar excelent, eventual italian, un fel de 6-pack cu fata lui johnny depp care sa mi umple casa de mirosul carnii tale perpelite bine la gratar sau prajit in bere. iar apoi sa ma futa pe masa pe care tu ai stat mai devreme, din care m am infruptat cu ura. ti as pastra ochii intr un borcan, sa vezi de fiecare data cum altul ma ridica in al 9lea cer, tu nefiind in stare sa faci asta vreodata.

si parca acum M. nu mai e chiar atat de nebuna. parca mai nebuna's eu, ca astept dupa un porc la tava, sa se coaca, sa fie numai bun de servit la cinele romantice de sf. valentin. :) si da, imi este dor de tine. si da, inca te iubesc... dar imi doresc ca tu sa mori, sa te tarasti ca un vierme, sa suferi!

k.

am ratacit prin bucuresti, blestemandu-mi zilele pentru ca a avut din nou dreptate. intr-o disperare oarecare, imi indreptam pasul spre casa, dupa o zi lunga, si un final nefericit. si apoi am simtit... acel sentiment de singuratate apasatoare, morbida chiar, ce da dependenta dar de care fugi intotdeauna. ma simteam ca un alcoolic anonim, infruntandu-mi temerile si totodata, infruptandu-ma din propria-mi disperare. am simtit cum usor imi aluneca gandul intr un loc obscur, fara inceput si fara sfarsit. mi am revenit repede, cand m a trezit din visarea aceea ambulanta un taximetrist speriat, care a reusit sa opreasca automobilul la cativa centimetrii de corpul meu. scoate capul pe geam, imi ia tot neamul la rand, si vii si mortii, alimentat si de lipsa mea de reactie, vazuta ca o aroganta. am pornit din nou la drum, am plecat capul si am alunecat din nou. am recunoscut cu usurinta zona. m ai vazut si te ai grabit spre mine.

-ce faci aici? e tarziu.

-mi a spus cineva, odata, ca bucurestiul e frumos noaptea.

-esti nebuna. du te acasa.

ajunsa in fata blocului m am simtit nevoita sa cotrobai agresiv in geanta dupa chei, ajungand pana la pasul de a o rasturna cu totul in fata usii, ca sa constat ca le pusesem in buzunar, langa tigari. injur ca o doamna, rosesc, trec peste momentul jenant la care nu am avut niciun martor si intr un sfarsit deschid si usa casei. am pasit timida printre mormane instabile de carti, scrumiere, haine si alte lucruri inutile adunate de a lungul timpului in diferitele colturi ale casei.

-iar am uitat sa iau cafea.

ma intind in pat, prea obosita ca sa adorm, prea agitata ca sa deschid romanul trantit langa pat cu ore inainte. ma uitam la coperta aceea albastra si ma intrebam ce or sa faca personajele in continuare. 'e obsedata de politica. autoarea. dar perspectiva este interesanta. in sfarsit, nu azi.'

-dar ce vrei sa faci altceva?

-iar ai venit?

-tu m ai adus aici.

-nenorocitule. iesi! pleaca! esti un... esti un...

rade cu pofta.

-nici nu esti in stare sa ma blestemi cum trebuie. ma menajezi tot timpul. de ce as pleca?

-pentru ca te rog.

am adormit intr un final. m am zvarcolit ca un copil, m am intins in tot patul, am rasturnat patura, m am trezit tipand, am plans, am adormit la loc. se facuse dimineata cand am crapat ochii. nici nu mai stiam ce zi este, dar am decis, vremea fiind frumoasa, sa ma plimb prin cismigiu. mi am scris in palma, mare, cu litere stacojii "cafea", mi am luat tigarile, mi am inchis telefoanele si m am urcat in primul autobuz. te am vazut, de data aceasta fara sa alunec in infinit. stateai chiar acolo, sprijinit pe o banca, mai fericit ca niciodata. va tineati in brate, iar ea avea in par un boboc de trandafir rosu. 'e frumoasa'. ti am facut cu mana si am plecat.

-stai... ce faci?

-admir primavara.

-vreau sa ti explic...

-nu! nu e nimic de explicat. nu a fost niciodata nimic. te am iubit si atat.

iar am uitat sa iau cafea...

j.

insista dragul meu, zambetul tau te va trada intotdeauna. nu ma poti minti. nici azi, nici maine. niciodata.

dar uita-te in ochii mei si plange-mi chipul schimonosit de fard, murdar de timp, patat de sentimente.

si ridica-ma, doar cu o atingere. doar din priviri. ridica-ma la cer, iar apoi da-mi drumul, ca sa-ti simt de fiecare data frica in propriile-mi vene, ca si cand ar fi a mea.

da-mi viata cu o singura suflare. apoi ia-o inapoi. si viata, si suflarea. nu-mi lasa nici fericirea. tot ce e al meu devine al tau, iar restul nu conteaza.

tu esti un prost, iar eu te iubesc.

a ta,

l.

i.

te urasc, dragul meu tata. iti promit tie si intregii lumi ca eu nu voi fi niciodata ca tine.

Pentru Exit

fiecare isi exprima durerea in felul lui. unii plang noptile, altii se inchid, altii alearga. din gand in gand. din amintire in amintire. pana cand, intr-un fel sau altul toti suntem epuizati. ne intrebam apoi speriati, ce ar trebui sa facem in continuare? sa plangem din nou? sa ne izolam de toti? sa alergam mai mult? ce ne ajuta?

intrebarile mele...hm... poate nu doar ale mele, dar, oare acum ii e mai bine? oare ne vede? ce s-a intamplat cu zambetul acela? si cu ochii luminosi? ce s-a intamplat cu manecile suflecate si cu vocea vesela? oare e acolo, asteptandu-ne? sau poate traieste doar atata timp cat traim si noi cu amintirile?

sunt sute de oameni care au tinut la el. si care inca tin. dar totusi niciunul. niciunul nu a putut impiedica asta. si ne gandim acum, ca viata e nedreapta. ca nu merita. ca era prea tanar. si avem dreptate cu totii. era al nostru si nu ar fi trebuit sa ni-l ia nimeni. era fiu, frate, coleg, iubit, prima dragoste a cuiva, ultima speranta a altuia.

am fost colegi. cam un an de zile. la inceput incercam sa-l fac sa se simta prost facand glume stupide. poate doar ca sa ma simt eu mai bine. imi raspundea de fiecare data cu un zambet. cu acel zambet de care ne este dor tuturor. am invatat un lucru de la el. am invatat ca oricum ai privi viata, trebuie sa ii zambesti. un zambet larg si stupid, care sa ii lumineze pe cei din jurul tau, asa cum facea el.

am intitulat acest post "Pentru Exit". este intr-adevar pentru Exit sau pentru noi? poate ca vede randurile astea, poate ca nu. eu vreau sa cred ca ne vede pe toti. si ca ne zambeste. pentru ca daca zambeste atunci inseamna ca stie ca il vom iubi mereu, ca ne este dor de el si ca nu-l vom uita niciodata. acum traieste prin noi.

6 Martie 2010, 00:00

am renuntat si acum. am renuntat la un alt refugiu, pentru ca nu-mi ascundea toate imperfectiunile. mi-am inecat atatea cuvinte neportrivite, atatea ganduri murdare si atatea sperante pure. prefer sa ma regasesc in sinea mea, nu in pagina altcuiva. pentru ca atunci cand scriu, sunt altcineva. sunt tu. sau ea. sau el. sau voi toti. dar nu eu...
iar bat campii...
stiu doar ca acum am alte lucruri de facut. am de trait o viata reala, prin care pana acum am trecut cu ochii inchisi. cand am decis sa ma trezesc a fost atat de tarziu. am dat nas in nas cu aerul rece al diminetilor lunii decembrie. am facut ochii mari si am cazut pe podea. inca incerc sa ma ridic. inca imi caut rasuflarea. inca imi doresc sa calatoresc in timp, sau sa-mi creasca aripi si sa zbor. ma trezesc in fiecare dimineata si imi cercetez spatele in oglinda, iar apoi ma uit la ora si data. dar nimic nu se intampla. sunt aceeasi eu, fara aripi, fara timp si fara aer.
e timpul pentru un nou inceput?