Pentru Exit

fiecare isi exprima durerea in felul lui. unii plang noptile, altii se inchid, altii alearga. din gand in gand. din amintire in amintire. pana cand, intr-un fel sau altul toti suntem epuizati. ne intrebam apoi speriati, ce ar trebui sa facem in continuare? sa plangem din nou? sa ne izolam de toti? sa alergam mai mult? ce ne ajuta?

intrebarile mele...hm... poate nu doar ale mele, dar, oare acum ii e mai bine? oare ne vede? ce s-a intamplat cu zambetul acela? si cu ochii luminosi? ce s-a intamplat cu manecile suflecate si cu vocea vesela? oare e acolo, asteptandu-ne? sau poate traieste doar atata timp cat traim si noi cu amintirile?

sunt sute de oameni care au tinut la el. si care inca tin. dar totusi niciunul. niciunul nu a putut impiedica asta. si ne gandim acum, ca viata e nedreapta. ca nu merita. ca era prea tanar. si avem dreptate cu totii. era al nostru si nu ar fi trebuit sa ni-l ia nimeni. era fiu, frate, coleg, iubit, prima dragoste a cuiva, ultima speranta a altuia.

am fost colegi. cam un an de zile. la inceput incercam sa-l fac sa se simta prost facand glume stupide. poate doar ca sa ma simt eu mai bine. imi raspundea de fiecare data cu un zambet. cu acel zambet de care ne este dor tuturor. am invatat un lucru de la el. am invatat ca oricum ai privi viata, trebuie sa ii zambesti. un zambet larg si stupid, care sa ii lumineze pe cei din jurul tau, asa cum facea el.

am intitulat acest post "Pentru Exit". este intr-adevar pentru Exit sau pentru noi? poate ca vede randurile astea, poate ca nu. eu vreau sa cred ca ne vede pe toti. si ca ne zambeste. pentru ca daca zambeste atunci inseamna ca stie ca il vom iubi mereu, ca ne este dor de el si ca nu-l vom uita niciodata. acum traieste prin noi.