d.

Se privea cu ura in oglinda sparta de amintiri dureroase si minciuni. Era pustiita de orice urma omeneasca. Nu putei citi pe chipul ei, odata rumen, decat repulsie fata de monstrul had ce ii se dezvelea in fata ochilor albastrii. Se gandea, in acea neputinta fata de schimbarea ce timpul o poarta ca amprenta, aproape mortala uneori, cum ar putea cineva iubi o astfel de creatura hidoasa, inveninata de sufletul rece a celor din jur? O lacrima ii se scurse pe obraz. Ar fi vrut sa o steaga repede, din orgoliul ei nemarginit, dar stia ca nu ar face altceva decat sa incerce sa se minta pe sine insasi, iar acest lucru nu ar fi dus la nimic. O alta lacrima... In curand tot acel machiaj hollywood-ian pe care-l purta sa-si ascunda imperfectiunile pierii si o dezvalui pe ea, cea murdara, lipsita de speranta unei zile de maine. Isi pleca usor capul lasandu-si parul brunet si lung sa isi urmeze cursul firesc, de pe umeri pe sanii abia inmuguriti, asteptand, intocmai nerabdarii unui condamnat la moarte, ca securea sa cada si sa-i desprinda capul de gat si viata de chin. Un brat ii cuprinse talia de viespe si o stranse tare la piept. Aluneca moarta pe podea eliberandu-se din stransoarea barbatului pe care il iubea si ramase acolo, fara sa se miste.
-Imi place sa te vad plangand.